Mă ridic în pat în capul oaselor și mă sprijin de perete. Mă uit afară pe geam unde cerul începe ușor să se lumineze, încercând să anunțe venirea unei noi zile. Îmi strâng plapuma în jurul meu și închid ochii.

”Mă ia de mână și ne plimbăm pe plajă. De ce nu spune nimic? Știu că probabil nu-și va mai aminti de mine la un moment dat, dar încerc să alung cu îndârjire gândul acesta din minte. Nu aș putea să cred că și el este asemenea celorlalți, care iubesc și uită, fără să considere nimic etern, nimic definitiv. Se oprește și mă sărută. Simt cum hainele lui emană acel miros subtil de cafea și tutun care i se potrivește atât de bine. Îmi pune pe umeri hanoracul lui și mă ia în brate. ‘Și acum…?’ l-aș întreba. Dar întreb degeaba. Eu știu asta, el știe asta. Este firea lui, iar eu am acceptat-o cu mult timp în urmă. Îmi dă drumul și se dă un pic înapoi. Nisipul fin se mișcă în jurul nostru. ‘Trebuie să plec’ îmi spune. Îl privesc cum se îndepărtează, cum distanța dintre noi se mărește, urmând ca tot ce va rămâne se fie spațiu gol și tăcere. Dar nu vreau să renunț, nu și de data asta. Încerc să îl urmez, să îl strig, să ajung la el. El se oprește din mers și eu ….”

…..mă trezesc. Oftez. Cerul se luminase considerabil. Mă dau jos din pat și încep să scotocesc prin dulap. După multe eforturi, scot de acolo un hanorac negru cu fermoar. Îmi bag nasul în el și rămân așa câteva secunde. Îl privesc cu gândul în altă parte. Îl pun absentă înapoi de unde l-am luat și arunc un maldăr de haine peste el, în timp ce singurul lucru care îmi trece prin minte este un citat de-al lui Blaise Pascal: ‘Inima are motivele ei, despre care rațiunea nu știe nimic.’ Mi-aș fi dorit să nu fie așa.